Într-o casă obișnuită, într-o seară obișnuită, fiecare era prins în lumea lui.
Tatăl se întorsese obosit de la muncă.
Mama încerca să termine treburile rămase.
Copiii stăteau pe telefoane, fiecare în colțul lui.
Nu era ceartă. Nu era liniște deplină. Era… distanță.
La un moment dat, s-a luat curentul.
Pentru câteva secunde, nimeni nu a spus nimic.
Apoi, cineva a aprins o lumânare. Apoi încă una.
Fără televizoare. Fără telefoane. Fără zgomot.
Doar ei.
Au început să vorbească. La început stângaci. Apoi mai natural. Au râs de lucruri mărunte. Și-au amintit întâmplări vechi. Timpul, parcă, a încetinit.
Când a revenit lumina, nimeni nu s-a grăbit să aprindă nimic.
Pentru că, pentru prima dată după mult timp, își dăduseră seama că aveau deja tot ce le trebuia.
Nu lucrurile îi adunaseră.
Ci faptul că erau împreună.
