Poveste inspirată:
În podul casei bunicilor, Maria a găsit într-o cutie veche scrisori legate cu o panglică albastră. Hârtia era îngălbenită, iar cerneala abia se mai vedea.
Le-a deschis cu grijă.
Fiecare rând vorbea despre oameni care au trecut, iubiri care au fost, promisiuni făcute într-un alt timp. În acele foi fragile era prinsă o lume întreagă care cândva părea eternă.
A zâmbit și a simțit, pentru o clipă, cât de repede trec anii.
Casa era aceeași, dar vocile nu mai erau.
Grădina era acolo, dar pomii crescuseră mai mari decât îi ținea minte.
Ea însăși nu mai era copilul care alerga desculț pe alei.
Atunci a înțeles sensul profund al cuvintelor lui Eminescu.
Totul are nevoie de timp ca să se construiască: oamenii, visele, amintirile, iubirea, dorul.
Dar același timp le și ia, lăsând în urmă doar ceea ce a însemnat cu adevărat ceva.
