Povețe de la Părintele Pimen Vlad:
„Într-o iarnă grea din Athos, când vântul bătea de parcă voia să smulgă și pietrele din munte, era un părinte bătrân care avea ascultarea la o chilie mai retrasă. Trăia simplu, cu puțin, și nu cerea nimic. Dar într-o perioadă s-a îmbolnăvit și nu mai putea coborî la mănăstire nici pentru cele de trebuință.
Zilele treceau, și nu avea nici putere, nici ajutor. Încerca să se roage, dar slăbiciunea trupului îl apăsa. Și, într-o seară, s-a ridicat cu greu, s-a sprijinit de perete și a zis încet: „Maica Domnului, vezi că nu mai pot… dacă mă lași, aici rămân.” Nu era nici deznădejde, nici revoltă, ci o predare simplă, ca un copil care nu mai are unde să meargă.
Nu după mult timp, a auzit ușor bătând la ușă. Când a deschis, era un monah tânăr, pe care nu-l mai văzuse. I-a lăsat pâine, puțină hrană și i-a zis: „M-a trimis Maica Domnului, să nu rămâi singur.” Și a plecat cum venise, fără să spună altceva.
După ce și-a mai revenit, bătrânul a coborât la mănăstire și a întrebat de fratele acela. Nimeni nu știa de el. Și atunci a înțeles… nu cu mintea, ci cu inima.
Că Maica Domnului nu vine întotdeauna cu lucruri mari și văzute, ci lucrează în taină, exact cât trebuie, exact când trebuie. Și nu întârzie niciodată — dar vine numai acolo unde omul nu mai ține de sine, ci se lasă cu totul în voia lui Dumnezeu.”
