Din povețele Părintelui Pimen Vlad:
Era spre mijlocul Postului Mare, pe Muntele Athos, când un frate tânăr s-a dus la bătrânul lui și i-a spus cu durere: „Părinte, postesc, mă rog… dar nu simt nimic. Parcă sunt mai gol ca înainte.” Bătrânul nu i-a răspuns pe loc, ci i-a zis simplu: „Du-te și udă grădina asta uscată, în fiecare zi, fără să lipsești.”
Fratele a ascultat. Zi după zi, căra apă și uda pământul care părea mort. Nu vedea nicio schimbare și uneori se întreba dacă nu pierde vremea. Dar a continuat, din ascultare. După câteva săptămâni, în tăcere, au început să iasă primele fire verzi, apoi flori mici. Când a venit iar la bătrân, acesta i-a spus: „Așa e și sufletul în post. Tu uzi, dar Dumnezeu face să crească.”
Atunci fratele a înțeles că postul nu este despre simțiri, ci despre răbdare și credință. Și, fără să-și dea seama, inima i s-a înmuiat. A început să se roage mai simplu, mai liniștit, iar într-o seară a simțit pace. Așa lucrează Dumnezeu: încet, tainic, dar sigur, în inima care nu renunță
