Au fost împreună mulți ani. Au trecut prin zile bune și zile grele, prin planuri, certuri, împăcări, vacanțe, probleme și momente pe care doar ei doi le-ar fi putut înțelege.
La un moment dat, însă, au început să se schimbe.
Nu s-au trezit într-o dimineață fără iubire. Pur și simplu, au început să meargă în direcții diferite.
Au încercat să repare. Au vorbit, au făcut compromisuri, au mai dat o șansă. Pentru o vreme, părea că lucrurile se așază.
Dar uneori, oricât ai încerca, nu mai poți face doi oameni să viseze același viitor.
Despărțirea a fost grea. Nu pentru că nu mai simțeau nimic, ci tocmai pentru că încă simțeau.
Au rămas amintirile, fotografiile, locurile în care fuseseră împreună și toate lucrurile mici care odată însemnau „acasă”.
Și, poate cel mai greu, a rămas întrebarea: „Dacă ne iubim, de ce nu mai putem fi împreună?”
Poate pentru că iubirea și compatibilitatea nu sunt întotdeauna același lucru.
Uneori, poți iubi un om și totuși să alegi să pleci.
Nu pentru că nu a însemnat nimic.
Ci pentru că a însemnat atât de mult, încât alegi să păstrezi ce a fost frumos, în loc să transformați totul într-o luptă.
Unele povești nu se termină pentru că iubirea a fost falsă.
Se termină pentru că doi oameni care s-au iubit au devenit, în timp, doi oameni care au nevoie de drumuri diferite.
Și asta nu face povestea lor mai puțin frumoasă.
Doar o face… încheiată.
