Când Andrei și Ioana s-au despărțit, amândoi au crezut că au pierdut tot.
Timp de șapte ani își împărțiseră visele, planurile și fiecare sărbătoare. Era greu să își imagineze viața separat.
În primele luni, Andrei mergea instinctiv spre cafeneaua unde obișnuiau să se întâlnească. Ioana încă păstra pe telefon fotografiile din vacanțe, fără să aibă puterea să le șteargă.
Fiecare încerca să uite în felul lui.
Într-o dimineață, Andrei a plecat singur într-o drumeție. Pentru prima dată după mult timp, nu pentru a fugi de amintiri, ci pentru a se regăsi.
Pe vârful muntelui a privit răsăritul și a înțeles ceva ce nu văzuse până atunci.
Nu îi era dor doar de Ioana.
Îi era dor de omul care fusese înainte să uite de propriile visuri.
În același timp, Ioana și-a reluat pasiunea pentru pictură, abandonată cu ani în urmă. Fiecare tablou pe care îl termina îi aducea înapoi o parte din ea.
Nu s-au împăcat.
Dar nici nu s-au urât.
Au înțeles că uneori oamenii apar în viața noastră nu pentru a rămâne pentru totdeauna, ci pentru a ne ajuta să devenim versiunea de care aveam nevoie.
Iar cea mai grea despărțire nu a fost între doi oameni.
A fost despărțirea de frica de a o lua de la capăt.
✨ Uneori, sfârșitul unei iubiri este începutul întâlnirii cu tine însuți.
